Îndemn la simplitate

Simplitatea – un cuvânt atât de simplu însă de o profunzime atât de mare… Simplitatea, conform DEX definește naturalețea, libertatea, firescul, lipsa de formalități și împopoțonări inutile.

Dar cred că cel mai bine simplitatea a fost definită de Ernest Bernea. Iată mai jos un extras din cartea sa Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou :

„Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizației. Singur, sau în mijlocul societății, omul s-a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s-a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s-a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s-a încrezut prea mult în civilizație şi progres, dar nimeni nu stă să gândească ce anume sunt acestea pentru ființa spirituală a omului. Şi atunci drumurile s-au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizația acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o ființă complexă”. Găsim în această tendință şi starea sufletului contemporan o caracteristică a vieții moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credințe vechi? O continuă creştere a nevoilor materiale, o dezvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentație. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distincție.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică: distincție în înțeles de superioritate, complexitate în înțeles de adâncime şi frumusețe interioară.

Complexitatea aceasta, care era şi o sete de a se îmbogăți, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara ființei noastre morale, din afara nevoilor acestei ființe, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educația a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materială. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu în raport cu anumite valori spirituale permanente ci în raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorință sinceră de proprie depăşire, ci mai mult o dorință de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizație, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puțin liber. Sufletul său aparent înălțat, devenise lipsit de putere, se subțiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunțând la ceea ce îi era esențial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusețe şi tărie. Viața interioară a omului a avut toate aparențele unei creşteri adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire, din cauză că această creştere nu era organică, ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambițiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o ființă complexă nu este în sine o stare rea; dimpotrivă. Trebuie însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esențiale, a stâlpilor vieții noastre morale. Trebuie să fie o îmbogățire a ceea ce ne aparține esențial. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care viața este nefirească şi voința lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creații ale omului, povara combinațiilor şi construcțiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai mulți dintre noi.

Omul acesta a confundat compexitatea cu complicația. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de înțeles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemulțumit, mereu ridicat împotriva vieții şi a condițiilor date. Omul complicat este o ființă dificilă și nenorocită.

În setea sa de progres şi de civilizație materială omul s-a descentrat, adică a confundat esențialul cu secundarul, dând o atenție deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetății de azi este un om făcut, este o ființă artificială. S-a construit înfruntând legile ființei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunțe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renunțare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei și a tuturor virtuțiilor ce o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere? Înseamnă renunțare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă dezvoltare? Ce înseamnă progres? Înseamnă creştere din sâmburele ființei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta înseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ți exprimi esența. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aici se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esențial și sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca și în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul ființei. De aceea Evanghelia, cartea simplității şi a permanenței vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viața din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

Simplitatea dă o siguranță şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingențelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplității omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esențial.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieții, cea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura, directă cu viața, are totodată simțul realității aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viață, a fi în viață înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanțele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfățişări ale simplității înțelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusețe. Ființa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînțelese de acei care judecă după criteriile civilizației burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înțeleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

La vânat de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferință legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viața.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă și osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută și nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!

Libertăți și libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții şi ale credinței.

O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viața într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înțeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiință şi misiune, apare și libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esențial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții și a desăvârşirii, este o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Râsul durerii

Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfățişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.

Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința; nici n-o acceptă, nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.

Alții râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângâie propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

De la humor la batjocură

Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire pozitivă asupra vieții lăuntrice.

Trebuie făcută însă o deosebire care de obicei nu este luată în seamă. Sunt oameni care caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aici râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în general prea deştepți şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii care sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viață.

Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aici curată, nu este pervertită, drăcească, cum e în al doilea caz.”

Așadar, oameni dragi, să încercăm să revenim la firescul și naturalețea din noi, să încercăm să pășim din nou pe minunata cale a modestiei și să ne bucurăm de puterea și frumusețea libertății pe care numai simplitatea ne-o poate oferi pentru a fi din nou fericiți. Voi încheia cu un citat al marelui artist Constantin Brâncuși, care reflectă cel mai bine omul modern:

Simplitatea este complexitatea rezolvată.

papadii

 

Sursa text: Anonimus.ro

Sursă foto: Pinterest

Anunțuri

Importanța bunului simț

bunele maniere

Valorile nu pot fi cumpărate

maniere