Andre Comte-Sponville este un filozof francez, născut la Paris pe 12 martie 1952. În lucrarea sa Un mic Tratat al marilor virtuți: utilizarea filozofiei în viața de zi cu zi reexaminează virtuțile clasice și ne ajută să înțelegem ce ar trebui să facem, cine ar trebui să fim și cum ar trebui să ne trăim viața. El insistă asupra calităților care constituie esența și excelența umanității. Își începe lucrarea prin descrierea politeții ca virtute și încheie cu dragostea care transcede întreaga moralitate. Acest Mic Tratat ne face un tur al celor optsprezece virtuți esențiale: fidelitatea, prudența, cumpătarea, curajul, dreptatea, generozitatea, compasiunea, mila, recunoștința, umilința, simplitate, toleranța, puritatea, blândețea, buna credință, și chiar, în mod surprinzător, umorul. Iată ideile sale:

Bunele maniere preced faptele bune și le comandă. Morala este o politețe sufletească, un fel de-a fi al ființei în sine (chiar când este vorba de un altul), o etichetă a vieții interioare, un cod al datoriilor, un ceremonial al esenței. În schimb, politețea apare ca o morală a corpului, o etică pur comportamentală, un cod al vieții sociale, un ceremonial al aparențelor. „Bani de hârtie”, spune Kant, care oricum valorează mai mult decât nimic și pe care ar fi absurd să-i scoți din uz sau să-i iei drept aur veritabil.

Dacă devenim morali – și acest lucru este necesar pentru ca morala și chiar imoralitatea să fie posibile – aceasta se întâmplă deci nu datorită virtuții, ci educației, nu prin morală, ci prin politețe, nu prin respect al valorilor, ci al uzanțelor. 

Mai bine sa fii prea onest pentru a fi politicos decât prea politicos pentru a fi onest! 

Morala începe cât se poate de jos – prin politețe, si chiar asta și trebuie: să înceapă. Nicio virtute nu este naturală, trebuie deci să devii virtuos. Dar cum să devii, dacă nu ești deja? „Lucrurile pe care trebuie să înveți să le faci”, explica Aristotel, „le înveți făcându-le!

Politețea, dacă este luată prea în serios, devine contrariul autenticității. Acești oameni „hon chic bon genre” sunt ca niște copii mari, excesiv de cuminți, prizonieri ai regulilor, înșelați de uzanțe și de conveniente. 

Politețea este un artificiu, iar oamenii se feresc de artificii. Este o podoabă, iar lumea nu crede în podoabe. Diderot evoca undeva „politețea insultătoare” a celor mari, și ar trebui să o amintim și pe aceea slugarnică a celor mici. Ar fi de preferat disprețul fără cuvinte și obediența lipsită de maniere. 

Politețea nu este o virtute, ci o calitate pur formală. Luată în ea însăși, politețea este secundară, derizorie, aproape nesemnificativă; comparată cu virtutea sau cu inteligența, ea nu înseamnă nimic, dar, cu rezerva care i se impune, ea trebuie să știe să le exprime și pe acestea. Este limpede că ființele inteligente și virtuoase nu sunt scutite de a fi și politicoase. Nici chiar iubirii nu i se permite încălcarea totală a formelor. Acest lucru trebuie să-l învețe copiii de la părinți, acei părinți care îi iubesc atât de mult – deși uneori prea mult sau câteodată în dezavantajul lor – și care nu încetează totuși să le găsească cusururi, nu în fond (căci cine ar îndrăzni să spună propriului său copil: „Nu mă iubești destul!”), ci în formă. Filosofii se vor întreba dacă forma primară nu reprezintă în realitate totul și dacă distincția între morală și politețe nu este doar o iluzie. S-ar putea ca totul să nu țină decât de uzanțe și de respectarea uzanțelor. S-ar putea ca toate acestea să nu însemne altceva decât politețe. Politețea nu este totul, ea este aproape nimic. Dar și omul este aproape un animal.” 

Politețea nu este o virtute morală, ci o calitate; aceasta nu înseamnă că ea este mai puțin necesară omului virtuos.