Etica în afaceri

Etica în afaceri reprezintă o noțiune apărută în secolul XX, în America, ca urmare a extinderii aplicabilității teoriilor etice dincolo de spațiul general al „acțiunii umane”. Etica în afaceri sau etica afacerilor reprezintă o disciplină în cadrul eticii aplicate, care se ocupă cu analiza din punct de vedere moral a modului în care actorii economici (firmele, acționarii, angajații, cumpărătorii etc.) acționează.¹

etica în afaceri

Care sunt cele mai frecvente probleme de etică în mediul de afaceri?

Comportamentul etic variază de la o cultură la alta – ceea ce este considerat etic într-o parte a lumii este considerat nepoliticos în alta. Astăzi, nevoia de a dezvolta și a menține relații potrivite în mediul de afaceri, reprezintă un aspect extrem de important, indiferent de poziția pe care o ocupăm în mediul de lucru.

Continuă să citești Etica în afaceri

Demnitatea – valoarea personală

A avea respect de sine, astăzi, este din ce în ce mai dificil de găsit la oamenii pe care-i întâlnim. Oamenii, încă de tineri, sunt bombardați cu propagandă, iar modelele în familie și în societate aproape că lipsesc. Valorile personale pe care altădată familia le insufla copiilor încă din primii ani, valori precum: dreptatea, respectul, demnitatea, curajul, perseverența, tăria de caracter etc. sunt rămase astăzi noțiuni de dicționar pentru cei mai mulți…

A rămâne drept într-o lume nedreaptă, a rămâne în picioare pentru a-ți susține dreptatea într-o societate în care parcă totul se obține pe căi mai puțin ortodoxe, a avea destul curaj și perseverență pentru a lupta până la capăt pentru valorile personale într-o eră în care non-valorile sunt ridicate la rang de modele de urmat – iată provocarea cea mai mare adusă zilelor noastre!

Respectul de sine se află în strânsă legătură cu demnitatea.

Demnitatea se referă la o serie de aspecte/principii care nu pot fi negociate pentru nimic în lume. Este ceea ce considerăm a nu te vinde, indiferent de circumstanțe. Demnitatea este testată în momentele decizionale cele mai dificile din viață. Demnitatea este atacată de factorii exteriori dar, depinde de voința noastră, a fiecăruia, să apărăm principiile de viață în care credem din străfundul inimii.

demnitate personala

Demnitatea nu atârnă de noroc. Atitudinea noastră și stima de sine ne disting de restul oamenilor iar prin acestea câștigăm respectul celorlalți, iar astfel suntem plasați deasupra lor indiferent de condițiile nașterii, a funcțiilor sau chiar a meritului.

Continuă să citești Demnitatea – valoarea personală

Bune maniere pentru părinți – autoritatea respectuoasă

Să-i respectăm pe copii înseamnă să le înțelegem stadiul de dezvoltare, nu să reacționăm la comportamentul lor ca și cum ar fi adulți, la fel ca noi.

Părinții, în relația cu copiii lor, trebuie să dea dovadă de autoritate respectuoasă, așa cum ne sfătuiește Janet Lansbury, în cartea Nu există copii răi. Copiii au nevoie de reguli și limite pentru a înțelege ce este bine și ce este rău. Unii părinți greșesc prin a fi prea severi, prea autoritari sau chiar agresivi, iar alții trec în cealaltă extremă, permițând orice copilului, pentru a nu-l supăra și a nu face vreo scenă neplăcută. Ambele reacții sunt nepotrivite deoarece, copilul fiind mult prea mic pentru a avea capacitatea de a înțelege situațiile, stările, emoțiile și de a exprima pe deplin ceea ce simte, îi vor rămâne neclare aceste noțiuni și va repeta un comportament nepotrivit (din punctul nostru de vedere) până când va considera că lecția a fost învățată.

 

De multe ori, părinții se confruntă cu un comportament inadecvat al copilului în public și se simt neputincioși atunci când trebuie să-l liniștească. Din nevoia de limite și din incapacitatea copilului de a exprima ce are nevoie, copilul găsește acest mod de exprimare singurul care ar atrage atenția îngrijitorului că ar avea nevoie de ceva. Acest ceva, de obicei, este un somn liniștitor, o îmbrățișare sau mai multă atenție și implicare din partea părinților. Țipetele, trântitul pe jos, lovitul cu mâinile sau aruncatul cu obiecte în jur trebuie interpretate, în cazul copiilor foarte mici, sub mesajul Sunt obosit, vreau să dorm, sau M-am plictisit, vreau atenție.

Sub nicio formă nu trebuie pedepsiți copiii care sunt agitați sau țipă. Impresionabili, încă aflați în procesul de formare și adaptare la mediul înconjurător, ei se simt copleșiți de emoții, pe care nu știu să le exprime. Disciplina trebuie aplicată însă, cu blândețe. Chiar dacă copilul nu ascultă de regulile impuse de părinte, o face sub impulsul copleșitor de a le încălca tocmai pentru că, în același timp simte o nevoie acută și contradictorie de a fi în siguranță.

 

Lipsa disciplinei nu este bunătate, este neglijență. – Magda Gerber

Atitudinea noastră în fața copilului este totul. Noi suntem modelul copilului și reacțiile noastre vor defini pe viitor reacțiile acestuia.  Vom reacționa abuziv, va reacționa și el abuziv; vom reacționa cu calm și fermitate – va reacționa și el la fel pe viitor în situații similare. Autoritatea noastră trebuie să fie bazată pe sinceritate, respect și empatie. Sugestiile pe care Janet Lansbury ni le oferă în cartea sa Nu există copii răi, le-am găsit extrem de folositoare. Iată câteva dintre sugestii:

  • Stabiliți o rutină zilnică. Rutina zilnică previzibilă ajută bebelușii și copiii mici să poată anticipa activitățile și ceea ce așteptăm de la el.
  • Vorbiți-i la persoana I. În comunicare este întotdeauna nevoie de interacțiune directă. Atunci când ne adresăm cu mami și tati în loc de eu și tu, copiii pierd această interacțiune directă, iar mesajul își pierde claritatea și chiar importanța.
  • Răspundeți cu calm imediat, ca un director general. Autoritatea unui director este imediat resimțită de către subalterni. La fel trebuie să fie și relația părinte-copil atunci când acesta din urmă se comportă inadecvat. Un director nu-și arată nesiguranța, teama, furia sau emoțiile în fața angajaților. Dimpotrivă, acesta insuflă încredere și instrucțiuni precise și clare. Fără prea multe cuvinte sau explicații pentru a pierde mesajul direct, un copil va recepta mult mai ușor dacă îi spunem exact ce așteptăm de la el pe scurt. Încercați Nu ai voie să faci asta; dacă o mai faci o dată va trebui să îți iau obiectul din mână/va trebui să plecăm etc. Un ton natural acompaniat de blocarea acțiunii cu mâinile este răspunsul cel mai bun, ne sugerează autoarea. (Funcționează, vă spun din proprie experiență).
  • Nu luați personal comportamentul inadecvat și nu vă arătați teama. Copiii simt emoțiile părinților, iar nesiguranța le va da și mai multă îndrăzneală să continue un comportament obraznic.

Copiii mici testează limitele pentru a-și clarifica regulile.

  • Nu pedepsiți copilul pe motiv că plânge. Un copil nu plânge degeaba niciodată. Plânsul este singura lui modalitate de a-și exprima sentimentele, oboseala și cel mai adesea, faptul că nu a fost înțeles. Nu-i interziceți exprimarea emoțiilor. Oricât de obosiți ați fi respirați adânc și amintiți-vă că aveți de a face cu un bebeluș care nu știe să reacționeze încă precum un adult. Acordați-i înțelegere, dragoste și mai multă răbdare. În aceste momente are nevoie de și mai multă afecțiune din partea noastră pentru a se simți iubit și în siguranță.
  • Nu lăsați singur un copil care plânge. Nevoia de siguranță de care are atât de multă nevoie este eliminată atunci când suntem indiferenți în fața suferinței bebelușului. Un copil ignorat va avea traume. Copiii sunt total dependenți de părinți și ei conștientizează acest lucru. Ei nu-și doresc decât dragoste, atenție să timpul nostru pentru a-i ajuta să înțeleagă cum funcționează această lume.
  • Fără manipulări. Un copil căruia i se distrage atenția de la o situație către o alta, pe motiv că plânge sau țipă, se va simți manipulat și nedreptățit. Trebuie oferită o explicație prin mesaje scurte, pe înțelesul copilului. Astfel, va fi mult mai ușor pentru el să accepte o situație, decât să fie transferat cu forța în altă direcție. Distragerea atenției poate fi dăunătoare, deoarece subminează inteligența înnăscută a copilului. Copiii au și ei nevoie de conflicte cu cei de vârsta lui pentru a învăța cum să se descurce în situații similare pe viitor și nu să le evite. De exemplu, atunci când doi copii se ceartă pentru aceeași jucărie, nu este recomandat ca pe unul dintre ei să-l forțăm să facă altceva. Este ca și în cazul unui conflict între adulți; l-ați trimite pe unul dintre ei să spele podele? Cu siguranță că nu a-ți făcut niciodată asta. Iată ce ne sfătuiește Janet Lansbury în acest caz: respirăm, rămânem calmi dar empatici și fermi. Descrieți mai degrabă ce simte un copil: frustrare, copleșire, etc. Nu permiteți lovirea copiilor și fiți gata să interveniți.
  • Nu plesniți/loviți niciodată un copil. Agresivitatea naște agresivitate. Un copil lovit învață să lovească și cel mai probabil va deveni agresiv. Primii ani sunt definitorii în conturarea caracterului iar agresivitatea nu trebuie practicată sub nicio formă. Indiferent ce ar face, reacția noastră trebuie să fie fermă, să spunem clar și Nu copilului, pentru a nu-l obișnui cu răsfățul și faptul că i se poate permite orice. Nu va distinge niciodată binele de rău, dreptatea și ce-i prea mult.
  • Oferiți-i alternative. Lăsați copilul să decidă punându-i la dispoziție posibilitatea de a alege între două opțiuni. Se va simți respectat.
  • Validați punctul de vedere al copilului. Un copil reacționează nervos atunci când nu-i iese ceva sau este neînțeles. Oferiți-i încurajare în momentele în care se confruntă cu o problemă pentru a-l obișnui cu perseverența și nu abandonul problemei. Cea mai sigură modalitate de calmare este Atunci când vrea să facă ceva ce ar fi periculos pentru el (să traverseze în fugă strada, etc.) Spuneți-i Ai vrut să traversezi strada dar nu te pot lăsa să te calce mașinile. Întâi trebuie să ne asigurăm. Vom traversa împreună. 
  • Susțineți-i curiozitatea. Copiii vor încerca fără frică să-și depășească limitele astfel că îi vom surprinde foarte des cățărându-se peste tot sau jucându-se cu lucruri nu cu jucării. Instinctul de explorare este foarte intens la copii și este foarte sănătos. Dar instinctul nostru, cel mai adesea, este să-i întrerupem repede activitatea, iar acest lucru nu este benefic dezvoltării lui. În loc sa-i luăm brusc din mână lucrurile sau să-i interzicem cățăratul, mai bine stăm lângă el să-l sprijinim, explicându-i fiecare lucru în parte sau fiindu-i alături atunci când dorește să vadă lumea de la înălțime. Se va simți respectat, susținut și înțeles iar el va dobândi experiență și va căpăta noi abilități care-l vor ajuta să cunoască mediul înconjurător. De asemenea, stima de sine nu-i va fi afectată astfel.
  • Mulțumiți-i. Dacă doriți un copil care să coopereze cu voi și să fie respectuos, mulțumiți-i pentru orice gest mărunt. Fie că vă aduce ceva ce i-ați cerut sau urmează o instrucțiune simplă pe care i-ați cerut-o, el va face la fel în interacțiunea cu oamenii.
  • Înlocuiți obișnuitul Bravo, cu observații pozitive referitoare la progresul său.

Meseria de părinte este poate cea mai grea și solicitantă, mai ales atunci când trebuie să disciplinăm copiii și să le oferim în același timp sentimentul de siguranță și dragoste de care au atâta nevoie. Pentru un copil respectuos și un viitor adult calm și matur baza o constă modelul de parenting din primii ani de viață. Felul în care alegem să reacționăm ne definește și îi va defini pe copii de-a lungul vieții. Nu uitați niciodată că fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare experiență trăită se întipăresc adânc în mintea copiilor…

Sursă foto Pinterest

Autor: Mihaela Dumitrache Katsouraki