moralitate

Despre un vis ce poate deveni realitate

Publicat de septembrie 27, 2014martie 28, 2015 de Mihaela Dumitrache

Urmatorul citat sta la baza infiintarii blogului si a paginii de Facebook Bunele Maniere.

Give yourself a good, solid, clear and meaningful reason to do whatever you’re doing. Give yourself a real, authentic dream.

Give yourself a dream that has meaning, and that compels you forward. Keep yourself solidly connected to that dream.

Let your dream flow naturally and honestly from the vision you have for how life can be. Make your dream so big and exciting that you can not fail to put the best of yourself into it.

Give yourself a dream, and give it to all the world as well. Choose a dream that enables you to lift others higher as you lift yourself higher and do what you truly love.

Let go of the excuses, the complaints, the anger, envy and frustration. Put the miraculous power of your thoughts, words and actions into the good and positive things that truly matter.

At this time of new beginnings, choose to live with more substance and meaning than ever before. Give yourself a dream, and give all of life the unique benefit of the very best you can be. – Ralph Marston

Visul meu este sa imbunatatesc societatea pe toate nivelurile, iar pentru acest lucru stiu ca la baza trebuie sa stea respectul si moralitatea. Pe aceste fundamente trebuie recladit totul, dar mai intai trebuie sa ne „recladim” individual.

Incepe sa iubesti frumosul, simplitatea, dreptatea, adevarul, auto-dezvoltarea permanenta si incepe de AZI sa le cultivi in propria persoana. Curand vei vedea schimbari majore. Se vor crea comunitati la inceput mici, ulterior tot mai mari in care aceste fundamente vor fi legi pe baza carora se va organiza totul. Schimbarea se va vedea in orice incepand de la modul de a vorbi, a se imbraca, de a se comporta, de a relationa, de a construi, de a intretine, etc.

Societatea este un organism a carui celule suntem noi – fiecare dintre noi. Cand fiecare celula se autoregenereaza, organismul se insanatoseste. Cu cat mai rapid este procesul de regenerare cu atat mai rapid el se fortifica devenind invincibil in fata celulelor distrugatoare, pana cand acestea vor fi eliminate.

Si astfel vom renaste lasand in urma noastra, generatiilor urmatoare, modele de viata bazate pe principii sanatoase si etern valabile pentru a continua in normalitate.

Alege sa fii celula regeneratoare nu cea distrugatoare. Generatiile urmatoare iti vor multumi pentru asta.

Ce se înțelege prin bune maniere?

Publicat de noiembrie 1, 2013aprilie 12, 2016 de Mihaela Dumitrache

Etimologic vorbind, cuvântul „manieră” (sg.), „maniere” (pl.) provine din limba franceză de la manière însemnând mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate; comportare, ținută, politețe, amabilitate; bună-cuviință conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ediția 1998.

De aici a apărut și Codul manierelor elegante care reprezintă un ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate conform aceleiași surse. Și cum limba franceză se trage din limba latină, o cercetare mai adâncă ne arată faptul că termenul provine din latinescul manuarius care făcea referire la de mână, în mână, manual, mod particular de a lucra, de a te purta, purtare (cuviincioasă): acest tînăr are o frumoasă manieră de a vorbi cu ceĭ bătrînĭ, el n´are nicĭ o manieră (e mojic) – conform Dicționarul limbii românești, 1939.

Mergând și mai departe până în Grecia antică, termenul ethikos era folosit de către marii filozofi cu sensul de a sugera ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți conform Marele dicționar de neologisme, anul 2000.

Aristotel

Observăm faptul că ideea de a avea un ansamblu de norme de conduită morală a apărut cu mii de ani în urmă. Se crede că prima carte de bune maniere a fost scrisă în preajma anului 2.400 i.Hr. de catre edilul Egiptului Ptah-Hotep – primul ministru din perioada de domnie a lui Djedkare Isesi în cea de-a Cincea Dinastie. Baza codului bunelor maniere, așa cum îl cunoaștem astăzi, se întrevede în antichitate din momentul în care grecii inventau spațiul civic al gestului prin agora, teatru sau forum și arta oratoriei.

În perioada clasică a filosofiei grecești, ceea ce îi interesa pe gânditori, nu era doar problema teoretică a explicării existenței cât, mai ales, problema practică a explicării scopului comportamentului. Socrate deturnează filosofia spre problematica umanului, iar Platon plasează ideea binelui în centrul filosofiei sale. Morala era singura disciplină care merita a fi studiată, dialectica și fizica fiind doar instrumente subordonate eticii, ele neputând contribui la a face o viață fericită – aspirația fiecăruia dintre noi.

Aproximativ în aceeași perioadă,

Continuă să citești Ce se înțelege prin bune maniere?

Despre politețe – Andre Comte-Sponville

Publicat de decembrie 2, 2012octombrie 14, 2014 de Mihaela Dumitrache

Andre Comte-Sponville este un filozof francez, născut la Paris pe 12 martie 1952. În lucrarea sa Un mic Tratat al marilor virtuți: utilizarea filozofiei în viața de zi cu zi reexaminează virtuțile clasice și ne ajută să înțelegem ce ar trebui să facem, cine ar trebui să fim și cum ar trebui să ne trăim viața. El insistă asupra calităților care constituie esența și excelența umanității. Își începe lucrarea prin descrierea politeții ca virtute și încheie cu dragostea care transcede întreaga moralitate. Acest Mic Tratat ne face un tur al celor optsprezece virtuți esențiale: fidelitatea, prudența, cumpătarea, curajul, dreptatea, generozitatea, compasiunea, mila, recunoștința, umilința, simplitate, toleranța, puritatea, blândețea, buna credință, și chiar, în mod surprinzător, umorul. Iată ideile sale:

Bunele maniere preced faptele bune și le comandă. Morala este o politețe sufletească, un fel de-a fi al ființei în sine (chiar când este vorba de un altul), o etichetă a vieții interioare, un cod al datoriilor, un ceremonial al esenței. În schimb, politețea apare ca o morală a corpului, o etică pur comportamentală, un cod al vieții sociale, un ceremonial al aparențelor. „Bani de hârtie”, spune Kant, care oricum valorează mai mult decât nimic și pe care ar fi absurd să-i scoți din uz sau să-i iei drept aur veritabil.

Dacă devenim morali – și acest lucru este necesar pentru ca morala și chiar imoralitatea să fie posibile – aceasta se întâmplă deci nu datorită virtuții, ci educației, nu prin morală, ci prin politețe, nu prin respect al valorilor, ci al uzanțelor.

În cazul unei fiinte grosolane putem pune totul pe seama unei traume suferite în copilărie, de exemplu, sau a eșecului social. Nu însă și când avem de a face cu o ființă politicoasă. Bunele maniere sunt, în acest caz, circumstanțe agravante, care acuză personajul respectiv, insul sau poporul; societatea întreagă poate fi acuzata nu pentru eșecuri, care ar putea constitui tot atâtea scuze, ci pentru așa-zisele reușite.

Iubirea nu este suficientă pentru creșterea copiilor, nici pentru a-i face la rândul lor plăcuți și iubitori. Nici politețea nu ajunge; de altfel, este nevoie de amândoua, întregul proces de educație familială se petrece aici, între cea mai măruntă dintre virtuți, care nu este încă morala, și cea mai importantă dintre ele, care este deja mai mult decât morala.

Mai bine sa fii prea onest pentru a fi politicos decât prea politicos pentru a fi onest!

Morala începe cât se poate de jos – prin politețe, si chiar asta și trebuie: să înceapă. Nicio virtute nu este naturală, trebuie deci să devii virtuos. Dar cum să devii, dacă nu ești deja? „Lucrurile pe care trebuie să înveți să le faci”, explica Aristotel, „le înveți făcându-le!

Politețea, dacă este luată prea în serios, devine contrariul autenticității. Acești oameni „hon chic bon genre” sunt ca niște copii mari, excesiv de cuminți, prizonieri ai regulilor, înșelați de uzanțe și de conveniente.

Politețea este un artificiu, iar oamenii se feresc de artificii. Este o podoabă, iar lumea nu crede în podoabe. Diderot evoca undeva „politețea insultătoare” a celor mari, și ar trebui să o amintim și pe aceea slugarnică a celor mici. Ar fi de preferat disprețul fără cuvinte și obediența lipsită de maniere.

Politețea nu este o virtute, ci o calitate pur formală. Luată în ea însăși, politețea este secundară, derizorie, aproape nesemnificativă; comparată cu virtutea sau cu inteligența, ea nu înseamnă nimic, dar, cu rezerva care i se impune, ea trebuie să știe să le exprime și pe acestea. Este limpede că ființele inteligente și virtuoase nu sunt scutite de a fi și politicoase. Nici chiar iubirii nu i se permite încălcarea totală a formelor. Acest lucru trebuie să-l învețe copiii de la părinți, acei părinți care îi iubesc atât de mult – deși uneori prea mult sau câteodată în dezavantajul lor – și care nu încetează totuși să le găsească cusururi, nu în fond (căci cine ar îndrăzni să spună propriului său copil: „Nu mă iubești destul!”), ci în formă. Filosofii se vor întreba dacă forma primară nu reprezintă în realitate totul și dacă distincția între morală și politețe nu este doar o iluzie. S-ar putea ca totul să nu țină decât de uzanțe și de respectarea uzanțelor. S-ar putea ca toate acestea să nu însemne altceva decât politețe. Politețea nu este totul, ea este aproape nimic. Dar și omul este aproape un animal.”

Politețea nu este o virtute morală, ci o calitate; aceasta nu înseamnă că ea este mai puțin necesară omului virtuos.

Politețea precede morala și o face posibilă. „Parada, spune Kant, dar moralizatoare”. Este vorba de a-ți însuși mai întâi bunele maniere, nu pentru a te mulțumi cu ele, desigur, ci pentru a ajunge, prin intermediul lor, la ceea ce ele imită – virtutea – și care nu e tangibilă decât imitând.

Știința vieții nu este însăși viața, politețea nu este totuna cu morala, dar înseamnă totuși ceva. Politețea este ceva mic, care pregătește însă lucruri mari. Este un ritual, dar făra Dumnezeu, un ceremonial lipsit de religie, un cult al etichetei de curte fară monarh. Forma vidă, valoroasă prin chiar acest vid. Politețea plină de ea însăși, o politețe care se ia în serios, este o politețe înșelată de propriile-i maniere și care încalcă astfel regulile pe care ea însăși le recomandă. Politețea nu este suficientă, dar se poate spune că este nepoliticos să fii infatuat.

Un nemernic politicos nu este mai puțin ticălos decât altul, ba chiar dimpotrivă! Să fie vorba de ipocrizie? E indoielnic, căci politețea nu se pretinde morală. Pe de altă parte, nemernicul politicos este în mod voit cinic, fără ca prin aceasta să fie lipsit de politețe, dar nici de răutate.